Cristian Pîrvulescu

O lectură critică a profilurilor socio-demografice din Barometrul INSCOP – Informat.ro din iunie 2025 privind cheltuielile publice, capitol propus de FSP-SNSPA. 

Bugetul nu e doar un tabel, ci o hartă a speranțelor și a frustrărilor colective.

Când cetățenii sunt întrebați cum ar trebui repartizat bugetul public, nu răspund ca economiști, ci ca membri ai unor comunități marcate de experiențe selective, neîncredere sistemică și memorie socială conflictuală. Rezultatele Barometrului INFORMAT.ro – INSCOP din iunie 2025, care cartografiază preferințele populației privind alocarea cheltuielilor publice, oferă o imagine înșelător de coerentă: educația, sănătatea și agricultura sunt domeniile preferate pentru investiții, iar politica externă, asistența socială și ordinea publică apar ca zone sacrificate simbolic.
Însă în spatele acestor consensuri aparente, se conturează o geografie mult mai tensionată: o societate fragmentată axiologic, în care solidaritatea este negociabilă, iar prioritățile bugetare reflectă o compensație a neîncrederii, nu un model coerent de dezvoltare.
Acest text propune o lectură socio-politică critică a sondajului, explorând:

• contradicțiile dintre percepțiile redistributive și imaginarul social al performanței instituționale;
• rolul educației ca „buget metafizic” al speranței în viitor;
• și fisurile ideologice care traversează electoratul, mascate de scorurile majoritare.

I. Priorități iluzorii și solidarități condiționate

Sondajul din iunie 2025 pare, la o primă lectură, să indice o societate cu priorități clare și cu o ierarhie „rațională” a domeniilor de investiții publice în care educația este pe primul loc cu 82,6%, urmată de sănătate cu 74,7% și agricultură 74,1%. Aceste cifre, aproape plebiscitare, ar putea fi interpretate ca semnele unei maturizări civice. Dar o analiză atentă a profilurilor socio-demografice și a contradicțiilor interne sugerează, de fapt, o societate care cere mai mult stat, dar care manifestă o neîncredere crescută în capacitatea redistributivă a statului.
De aici și falsa convergență pe care o indică datele din acest sondaj, căci atunci când aproape toți cer „mai mult”, nimeni nu are încredere în modul și logica în care se face alocarea fondurilor bugetare. Spre exemplu, majoritatea sprijinului pentru creșterea cheltuitelor pentru educație vine din partea persoanelor cu studii superioare, locuitori ai marilor orașe și angajați din sectorul public, adică exact categoriile cele mai expuse la realitatea disfuncțională a sistemului educațional. Așadar, creșterea bugetară nu semnalează o viziune națională coerentă, ci o cerere de reparație și protecție venită din partea celor care au impresia că înțeleg cel mai bine starea educației.
Cam aceeași logică e vizibilă și în ceea ce privește percepțiile despre sănătate, unde cei de peste 60 de ani, votanții PNL și bucureștenii solicită intensificarea alocărilor bugetare. Nu e vorba de o concepție despre bunăstare publică universală, ci de exprimarea defensivă a vulnerabilității. Sondajul nu măsoară doar opțiuni bugetare, ci indică o adevărată psihologie colectivă a supraviețuirii în fața unui stat precar.
    În același timp, asistența socială dezvălui succesul a trei decenii de expunere la narațiunile neoliberale privind relația dintre economia de piață eliberată de constrângerile sociale și cauzele sărăciei. Acesta este domeniul care suferă cea mai mare respingere, un sfert din cei chestionați, mai precis  25,4%, cerând reducerea bugetului pentru ajutor social, iar doar 44,8% doresc creșterea lui. Acest clivaj indică o erodare profundă a încrederii publice în solidaritatea mediată instituțional. Deși România are un grad ridicat de sărăcie și inegalitate, percepțiile publice sunt dominate de narative despre abuz, parazitism și clientelism. Acesta este simptomul unei societăți care a internalizat o ideologie a meritului trunchiat, în care doar unele categorii sunt percepute ca „demne” de protecție în timp ce altele sunt excluse din comunitatea morală.
Remus Ștefureac observă pertinent în comunicatul INSCOP că „tensiunea dintre susținerea teoretică a asistenței sociale și deschiderea spre tăieri în acest domeniu indică o criză de încredere în eficiența redistribuirii”. Această criză nu e doar una tehnică, ci de dreptul normativă, reflectând eroziunea așa numitului pactului social în favoarea unui „minimalism moral” în care fiecare se salvează pe cont propriu.

II. Educația ca buget metafizic: speranță, merit și iluzia mobilității sociale

Revenind la educație, când 82,6% dintre români spun că vor mai mulți bani pentru educație, nu exprimă un consens pedagogic sau o viziune sistemică. Exprimă o dorință colectivă de ieșire din impas, o proiecție simbolică a salvării sociale în absența altor orizonturi credibile. Educația funcționează aici ca buget metafizic, ca un substitut pentru lipsa de încredere în redistribuire, în justiție sau în performanța pieței.
Paradoxul e că exact aceia care au fost, într-o oarecare măsură, integrați prin educație (persoanele cu studii superioare, din urbanul mare) sunt cei mai vocali în cererea de creștere a bugetului. În timp ce grupurile defavorizate, care ar beneficia direct de un sistem educațional mai echitabil, sunt mai rezervate sau absente din zona revendicărilor. Educația nu mai este percepută ca mijloc de echilibrare socială, ci ca instrument de diferențiere simbolică, o formă de capital moral ce legitimează inegalitățile deja existente.
Această dinamică e profund modelată de o versiune distorsionată a meritocrației, în care meritul este presupus, nu construit, și în care investiția publică în educație este dorită în măsura în care validează o ierarhie deja interiorizată.
Deși sondajul nu evaluează direct încrederea în mobilitatea socială, răspunsurile privind educația o reflectă indirect. Într-o societate în care încrederea în alte instituții este scăzută, educația rămâne singura zonă unde speranța se poate ancora. Dar e o speranță melancolică, aproape disociată de realitate – o nostalgie a unui contract social care nu a fost niciodată împlinit.
Astfel, „mai mulți bani pentru educație” nu înseamnă, în percepția publică, reformă curriculară, investiții în formarea profesorilor sau infrastructură rurală. Înseamnă, mai degrabă, o cerere difuză pentru restaurarea unui sens, o formă de compensare simbolică în fața prăbușirii altor repere instituționale.

III. Ordinea și frica: când bugetul devine apărare simbolică

Dacă educația este proiecția speranței, ordinea publică este expresia fricii. Aproape 44% dintre români cer creșterea bugetului pentru ordine publică, în timp ce 15,9% ar prefera diminuarea acestuia. Pe acest fundal se articulează o geografie simbolică a insecurității, mai ales urbană și feminină, care transformă investițiile în poliție și jandarmerie într-un ritual de liniștire colectivă.
Paradoxul este că ordinea publică nu este un domeniu popular în discursul civic, ci mai curând tolerat ca rău necesar. Nu există, în dezbaterea publică, campanii majore pentru „o poliție mai eficientă” sau „un sistem carceral mai bine finanțat”. Și totuși, percepția despre riscuri sociale – fie că vorbim de migrație, criminalitate, proteste sau haos urban – activează un reflex conservator care se traduce în susținere bugetară.
Mai ales în rândul votanților PSD și în București, ordinea este valorizată ca baraj simbolic împotriva dezordinii sociale. Este un buget al prevenției imaginare, menit nu atât să rezolve probleme reale, cât să ofere iluzia unei societăți controlabile.

Cine vrea mai multă ordine? Cine nu?
Analiza pe categorii arată că femeile și seniorii susțin într-o proporție mai mare creșterea bugetului pentru ordine publică, iar acest lucru reflectă nu o ideologie autoritară, ci o vulnerabilitate percepută.
Pe de altă parte, tinerii, utilizatorii de TikTok și votanții USR/AUR sunt mai reticenți. Aceștia văd probabil în instituțiile de ordine un potențial abuziv, o formă de control sau de conservare a status quo-ului. Astfel, sondajul configurează o fractură tăcută între generații și imaginarul autorității, care poate deveni politic în contexte de criză.

IV. Bugete sacrificate: asistența socială și politica externă sub semnul delegitimării

Într-un moment în care criza costului vieții, migrația și fragilitatea rețelelor de sprijin sunt omniprezente, sondajul arată o ambivalență socială profundă față de solidaritate: un sfert dintre români cer tăieri în asistența socială, iar doar 44,8% susțin creșterea acesteia. Într-o țară cu niveluri mari de sărăcie infantilă și excluziune, acest reflex este simptomatic pentru prăbușirea consensului redistributiv.
În spatele acestei preferințe nu se află austeritatea economică, ci ostilitatea morală față de anumite categorii percepute ca „nelegitime”: romi, asistați cronici, migranți, pensionari considerați „prea numeroși” sau mame singure stigmatizate. Avem de-a face cu o moralizare a bugetului, astfel încât nu se cere eficiență, ci „curățenie” simbolică. Asistența socială devine astfel zonă a suspiciunii, în care fiecare leu cheltuit trebuie justificat public mai mult decât un contract de infrastructură.

V. Politica externă: un lux perceput

Și mai grav stă situația în cazul politicii externe, unde doar 31,4% cer creșteri, iar 24% susțin reduceri. Această cifră ar putea părea firească într-o societate marcată de lipsuri interne, dar devine problematică dacă ținem cont de contextul geopolitic: război la graniță, negocieri europene esențiale, crize regionale.
Deloc întâmplător, susținerea pentru diplomație vine din partea tinerilor sub 30 de ani, a celor cu educație superioară și a votanților USR și PNL,  adică exact acele grupuri care gândesc România în termeni globali, conectați la alianțe, migrație, viitor european. În schimb, ceilalți – majoritari – par să vadă politica externă ca pe o anexă inutilă a unei administrații oricum absente. Bugetul pentru politică externă devine astfel simbolul unei elite care vorbește limbi străine dar nu repară trotuarele.

VI. Concluzii: între statul dorit și statul tolerat

Barometrul INSCOP din iunie 2025 nu ne arată doar ce cred românii despre bugete. Ne arată ce a mai rămas din ideea de contract social într-o societate obosită de promisiuni, polarizată axiologic și fragmentată funcțional.
În aparență, avem o societate care cere mai mult stat: mai multă educație, sănătate, infrastructură, chiar cultură. În realitate, avem o societate care vrea un stat selectiv, un stat protector doar pentru cei considerați „demni” de protecție. Asistența socială și politica externă sunt primele victime ale acestei viziuni. Ele nu sunt doar subfinanțate simbolic, ci delegitimate moral, în numele unei meritocrații disfuncționale și al unui naționalism pragmatic.
Cheltuielile bugetare devin, astfel, un act de judecată publică: cine merită, cine nu? Cine e perceput ca util, productiv, apropiat? Cine rămâne în afara perimetrului de compasiune colectivă?
În spatele scorurilor procentuale se întrevede o societate prinsă între două logici opuse:

• una bazată pe solidaritate socială universalistă (rămas la nivel de ideal abstract),
• și cea a unui utilitarism simplist, cvasitribal, care impune condiționarea sau eliminarea bugetară a celor percepuți ca „în plus”.”

Această tensiune între statul dorit (reparator, protectiv, eficient) și statul real (clientelar, supraveghetor) generează o criză a imaginației politice: românii cer „mai mult” fără a crede cu adevărat că vor primi. Și, poate mai grav, fără a mai crede că toți ar trebui să primească.

Post-scriptum: Ce facem cu aceste date?

Pentru un decident politic sau un strateg guvernamental, datele acestui sondaj sunt utile doar dacă sunt interpretate critic. Nu putem construi politici pe iluzii de consens. Ceea ce pare o listă de priorități este, în realitate, o hartă a disonanțelor sociale și a conflictelor latente de legitimitate.
Adevărata întrebare nu este „unde vrem să creștem bugetul?”, ci „pe cine mai suntem dispuși să includem în comunitatea redistribuirii?”. Până când nu vom răspunde la această întrebare, toate bugetele vor rămâne imaginare.

Cristian Pîrvulescu

Despre datele analizate

Sursă acestor reflecții a capitolul privind percepția alocărilor bugetare fost Barometrul INFORMAT.ro – INSCOP Research realizat între 20–26 iunie 2025 pe un eșantion de 1150 respondenți, reprezentativ național, prin metoda CATI, având o eroare ±2,9%. Obiectiv acestui capitol propus de FSP-SNSPA a fost de a evalua percepția publică privind prioritățile de alocare a bugetului public în 12 domenii strategice.